The Little Girl Who Could Not Cry

Product Information

Anna smiled, “Not biceps, no. Those are in your arms. But whenever you laugh, the zygomaticus major and minor muscles in your face help pull your expression upwards and outwards in a smile.” de pagini care au cuprins o poveste cutremuratoare, o poveste a unei copile de 3 ani ajunsa in lagarul Birkenau alaturi de tanara ei mama. Contine despartirea de mama ei, cea mai draga fiinta a ei de pe acest pamant. Marturia acestei femei, atat de incercata de greutati, atrocitatile prin care a fost nevoita sa treaca, este un semnal de alarma pentru omenire! Nu trebuie sa uitam ceea ce s-a intamplat, greselile ce au fost facute, tocmai pentru a nu repeta istoria!

Lidia deelt haar verhaal, haar verhaal van overleven, haar verhaal van Mengele, de barakken, het verlies van zowat alles en iedereen. Hoe het na de oorlog niet stopte maar weer een strijd begon op leven. Hoe emoties niet bestaan, omdat elke emotie afgestraft word. Oricâte cărți ai citi și oricâte documentare și filme ai vedea nu poți înțelege pe deplin prin ce au trecut milioane de oameni atât evrei cât și romi, alte grupuri etnice slave, oameni cu handicap și multe alte persoane, toți nevinovați. My Interpretation: My grandma used to tell me this story before bed when I was a little girl. I knew it by heart when I was younger, but I distinctly remember always asking her to tell it to me again. I find it so compelling because the it does not have an obvious moral lesson as most short stories do. My take away is to think outside the box. There may be a simple solution to a problem that takes a little extra thinking to figure out. When I was younger, I just used the story as an excuse to stay up past my bedtime and cuddle with my grandma. Having survived Auschwitz, Lidia was adopted and grew up in the industrial town of Oswiecim. She never gave up trying to find her family. In 1962, seventeen years after the liberation, she discovered that her parents were still alive and that her mother had never stopped searching for her. In Moscow, early-1960s, they were finally reunited. My testimony is that hating doesn ' t help. Hate only brings more hate. Love, on the other hand, has the power to redeem. 'The heartbreaking, inspiring true story of a girl sent to Auschwitz who survived Mengele’s evil experiments. With a foreword by His Holiness Pope Francis.

It’s almost tea time. Shall we have a bonda then?” said Skandu Anna, knowing perfectly well what would happen next. De la ultima noastră întâlnire îmi amintesc ochii ei. Mă privește cu dragoste, cu disperare. Îmi ține capul în mâini, mă privește drept în ochi și mă sărută. Sunt fata ei, inima ei, dragostea ei. Nu uit cuvintele pe care mi le-a spus. Mi le repet zile întregi după plecarea ei. Amintește-ți cum te cheamă și de unde vii. Mă cheamă Luda Boczarowa, am cinci ani și sunt din Belarus.”That tattoo helped her find her mother years after the end of the war, an odyssey that is told in a new documentary, 70072 - The Girl Who Couldn’t Hate, the True Story of Lidia Masksymowicz. Luda Boczarowa, numele original al autoarei, relatează viața ei dinainte, din timpul și după experiența din lagăr. Aflăm informații despre legătura dintre ea și familie, ce a văzut și simțit în anii în care a fost capturată și despre cum a reușit în ciuda traumelor, prin relatarea poveștii ei, să ajute lumea să înțeleagă ce impact a avut nazismul și cum putem să prevenim o nouă catastrofă. Mrs Masksymowicz, who now lives in Krakow in Poland, said she had tried not to hold on to negative feelings towards the Nazi guards and officers who had treated her and so many others with such barbarity. I don’t remember exactly what Mengele did to me but I remember the pain, and his cold gaze and his highly polished boots. He was an atrocious person, without limits or scruples. After the war, books were found with references to tattooed numbers and mine was one of them,” she said. I thought she was dead, but that was not right,” said Mrs Masksymowicz, who was 21 when she found out. “They told me that she too had been looking for me all those years.”

Totuși, în ciuda ororii, a supraviețuit pentru a-și spune povestea și pentru a-și căuta mama transferată în alt lagăr înainte de eliberare. schimb cea de a doua parte aduce un plus de informație. Eu spre exemplu nu am știut că polonezii au putut înfia copii de alte naționalități odată cu eliberarea lagărelor. Auzisem despre faptul că unele familii de evrei au înfiat copii orfani din lagăre. Dar și că mereu se căuta în primul rând membrii ai familiei biologice. Mrs Masksymowicz traveled to Moscow by train to be reunited with her mother. “She told me that she had looked for me everywhere. She was happy but at the same time deeply sad for all the time she had spent without me.”

Decembrie ‘43, Liudmila - o micuța de doar trei ani este adusă la Birkenau împreună cu mama sa. Un an de zile vor trăi în barăci diferite, iar mama îi va aduce pe ascuns ceapă, unicul aliment de care mai poate face rost și care o ține pe fetiță în viață. Apoi vine Decembrie ‘44 când mama este trimisă la Bergen-Belsen. După eliberarea lagărului de către sovietici fetița este înfiată de către o poloneză. Astfel ea își pierde urma pentru rudele ei de origine bielorusă. Fechem os olhos e imaginem: dezenas de crianças a balançar para trás e para a frente, em cima de tábuas, numa barraca malcheirosa. Olhos enormes, apáticos, nos pequenos corpos maltratados, apenas pele e osso. No seu olhar…nada…nem raiva, nem ódio, nem amor…. nada… That kiss gave me strength. It helped reconcile myself with the world. Pope Francis is important in my life. For me, this was a great day,” she told La Repubblica newspaper.